Am intalnit candva, ce-i drept, fără să vreau
Pe-un drum, lang-un copac, pe-o bancă, sub un nuc
Un suflet aţipit ce ochii-i lăcrimau;
Am intors capul, l-am văzut şi-am dat ca să mă duc

Nici nu erau lumini, ci doar un stalp avea
Un bec ce palpaia in stropii de la ploaie
Şi inima, de parcă tot, mai tare ea bătea
Simţeam in suflet, multă, durere şi văpaie

Tuna şi fulgera, bătea şi vant cumplit,
Nu mai puteam păşi, simţeam că mă sufoc…
Şi inima, de-odată, parcă mi s-a oprit;
Căzut pe spate, jos, priveam spre cer şi nu clipeam deloc.

Ploua mai tare, pe faţa-mi arzandă cădeau stropi
Eu mă uscam, simţeam că amorţesc…
Nici nu puteam vorbi şi lăcrimam c-un ochi
Eram tot mai fierbinte, privesc cum mă topesc

In apă, pe pietre, nici nu mai răsuflam…ploua
Era un mare haos, parcă-ncercam să ţip.
Vedeam cum trupu-mi in pămant incet se strecura
Eram confuz…vedeam cum eu dispar şi nu făceam nimic

Eu nu mai eram trup, puteam să văd decat
Ce-njur se petrecea, insă nimic mai mult;
Nu mai eram inalt, sau mic, frumos, urat
Stau incleştat in aer, perivesc mirat şi-ascult

Vantul bătea mai tare, copacii se-aplecau, cădeau prea multe stele
Şi se-adunau in drum, cu toate la un loc
Unde pămantul m-a-nghhiţit, din ele
Un glob perfect s-a conturat, apoi a luat foc

Vantul s-a potolit, zăresc cum, lent, din luna-ntunecată
Coboară mii de fluturi şi se aruncă-n foc
Apoi, furand a focului lumină, in formă de săgeată
Se-ntorc şi-i pun lumina aurie, inapoi la loc

Parcă-s pe altă lume, mă uit spre lună, spre cer
Apoi mă uit iar pe pămant şi văd că-n locul focului, jos
Cu-o aripă rănită, cu pene argintii, un porumbel
Incepe a canta sublim, canta foarte frumos

Eram atras de el, vroiam să fiu acolo, să-l ţin in mană
Dar cantu-i minunat trezitu-la pe-acel ce sta sub nuc
Capul şi-a ridicat, şi-a şters ochii cu-o mană
Acum incerc, dar in zadar, de mană să-l apucă

Eram eu…imi priveam trupul, mă uitam la mine
Vroiam să ţip, să merg acolo, să fac ceva, dar nu puteam
Văd cum se duce, zambind, ia porumbelul şi-n palmă-l ţine
Şi-apoi văd că-i vorbeşte, stam calm şi cu atenţie-ascultam:

„Oh, suflete, ştiu, eşti rănit, te-am intristat, imi pare rău
Prea mult pentru-al meu trup am alergat
Am fos orbit, de lume, grăbit in veacul său
Şi am uitat de tine, prea mult te-am neglijat

De-aceea vreau acum să şterg tot din trecut
Să te intorci ’napoi, să mă-ngrijesc de tine
Ştiu, au trecut ani in şir in care-ai plans şi te-a durut
Dar n-am dat importanţă, mă gandeam doar la mine

Abia ascum observ că fără tine eu, sunt mort…nimic mai mult
De-acee-n inimă-ţi voi face un loc de odihnit
De-acum vreau să fiu treaz, de tine să ascult
Să nu mă las din nou de lume amăgit”

Profund emoţionat, recunoscand c-am existat doar pentru mine
Privesc cum porumbelul incepe-a străluci şi-acum poate zbura
Şi-apoi se-aşează-n-palmă iarăşi, şi deodată vine
Incet pe langă mine şi-ncepe a canta

Atat imi amintesc, căci după, in asfinţit de seară
Sunt eu, mergand pe drum, pe langă-un parc şi-un nuc
Şi-acum cand raza caldă-a lunii, incet, incet coboară
Stau jos pe bancă şi scriu pe foaie tot ce-aminte mi-aduc

                                                   Vasilică Galiș, FLSC I