“Oamenii nu au nevoie să audă lucruri noi cât să li se reamintească ce știau deja.”

Aș vrea să privim la parabola din Luca 18:9-14.Pilda vameșului și a fariseului.

18:9”A mai spus și pilda aceasta pentru unii care* se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.”

18:10 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu și altul, vameș.

18:11 Fariseul stătea* în picioare și a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule** , Îți mulțumesc că nu sunt că ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar că vameșul acesta.

18:12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’

18:13 Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’

18:14 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci* oricine se înalță vă fi smerit și oricine se smerește vă fi înălțat.”

-De ce ai schimba ceva ce crezi că e bine?

Și fariseul avea dreptate. De ce ar schimba ceva la el sau din  el, în dreptul căreia nu simțea și nu vedea nevoia de ceva mai bun, ca sa nu spun de ceva cu totul diferit (ca natură). O asemenea stare oferă un anumit grad de confort, mulțumire.

Numesc mândrie acel izvor al răutăți pornit din om, care se compara cu semenii lui în speranța de a se vedea el însuși mai bun, fie chiar în încercarea deprinderii unor virtuți: încearcă să fie mulțumitor de ceea ce are din comparația cu un vecin mai sarac,etc. Orice comparație cu altcineva decât Hristos este o ofensă, o jignire adusă Lui.

Fariseul se compara cu vameșul încercând să găsească puncte de sprijin pentru a-și confirma părerea lui despre sine însuși, că este neprihănit prin ceea ce face. Comparația de mai sus ne arată un om bine intenționat care își dă toate silințele să placă lui Dumnezeu. Folosește însă metoda și calea greșită. Pornind pe o cale greșită niciodată nu vom la destinația corectă.

Pe calea greșită, aleasa de fariseu,deși aparent mai simpla și mai scurta, nu este bucuros de el însuși și nici de ceea ce a reușit să facă (sau dacă totuși este bucuros, nu fericit, este acea bucurie provenită din mândria ”am reușit în sfârșit să fiu, să fac, să schimb la mine, etc”). Totdeauna se mai găsește câte o porunca pe care a uitat s-o împlinească și ostenit de sine la sfârșitul zilei spune ”Încă un păcat..Încă una Doamne(o porunca călcată, uitata)?”. O numesc tragedia omului religios. Totdeauna aproape, însă niciodată suficient, pe muchie, însă niciodată înăuntru.Trist este că o asemenea viață se ghidează după ceea ce suntem noi înșine și atât. Ne luăm pe noi înșine etalon. Putem considera, după o viață în care am văzut doar obiecte negre, că un lucru de un alb murdar sau chiar cu pete întunecate este albeața însăși. Fariseul, se uită atât de mult timp la el în încercarea disperată de a găsi ceva bun prin ceea ce face încât crede că la sfârșitul rugăciuni  balanța va înclina favorabil în dreptul lui fiind socotit om slobod, fericit și neprihănit. Și tocmai contrariul a ceea ce se aștepta era.

Păcatul pe care fariseul l-a făcut a fost deci să se compare cu el însuși din trecut -și se găsea bine acum-, fie cu semenul lui -vameșul, față de care se vedea mult mai curat. Totul e perfect când etalonul este ceva apropiat ție ca valoare sau natură.

Vae Victis!

“Și nu putem aspira cu seriozitate spre El înainte de a fi început să ne dezgustăm de noi înșine!”

Vameșul, cel cu care nu am vrea să fim asemănați, a îndrăznit să se uite întâi la sine și și-a văzut propriul păcat și mizerie. Însă dacă ar fi rămas aici ar fi fost dureros pentru că “tristețea, dacă nu se naște din căință pentru un păcat concret și nu zorește către o îndreptare sau o reparație -altfel spus, dacă nu se naște din compasiune și nu se îndreaptă către un reazem activ-, e pur și simplu nefastă”.

Se vede pe sine însuși, mai apoi își înalță gândurile către Dumnezeu. Ori în lumina sfințeniei Sale ceea ce părea a fi o vedere clară se dovedește a nu ne fi de ajutor. Astfel (vameșul) chiar să fi găsit în el însuși ceva ce părea a fi o intenție bună, ajunge să fie văzută ca răutate pură comparată cu sfințenia, gândurile, iubirea lui Dumnezeu. Ceea ce părea a fi putere se va dovedi cea mai mizerabilă dintre slăbiciuni. Ceea ce în noi pare a fi desăvârșirea însăși corespunde imperfecțiunii în fața purității, sfințeniei lui Dumnezeu. Ceea ce vedeam deslușit ziua, acuitatea noastră vizuala ajunge să nu ne mai fie folositoare atunci când ridicăm ochii spre soare. Orbit fiind de marea strălucire a soarelui, nici să vezi nu mai știi. Este un verset minunat pe care aș vrea să îl amintesc aici: Ps 119:18 ”Doamne,deschide-ne ochii!”

Nu putem decât cu bucurie, în smerenie să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu și să ne dorim, căci atât ni se cuvine, să fim asemenea Lui. Și de aici, mila Domnului, ca și până acum, va face mai mult decât gândim sau am putea cere noi.

Închei cu o fericire cu care Domnul Isus Hristos începe Cuvântarea de pe munte: ”Ferice de cei ce cerșesc duh, căci a lor este Împărăția cerurilor”. Ruina mizerabilă în care ne găsim este cea care ne obliga să ne ridicăm privirea în sus.

Șarpele de aramă a fost înălțat pe cruce ca noi să primim har și vindecare. Îndrăznește, în ciuda faptului că ești  dezamăgit de ticăloșia, murdăria, neajunsurile, foamea și setea din tine, să îți ridici privirea spre El.”N-ai jindui după un colț de rai/ De n-ai purta un ciob de iad în tine.”

 Scriptura îi fericește pe această ultimă categorie, cei care își recunosc nevrednicia, cerșetori veseli, veseli, nu din pricina sărăciei lor, ci din pricina că au harul să primească bunătate, milă, ceva din cer în ei.