Se-aud cânturi de păsări care

Se bucură de-a soarelui căldură.

De ce e omul singurul ce pare

A fi cuprins în valuri mari de ură?

 

Atâtea flori pe câmp, pe orşiunde

Albinele şi fluturii se-adună…

Dar omul parcă-ntruna se ascunde

Şi Sorelui nu vrea să se supună

 

În lume mii de chipuri merg grăbite,

Culeg  cu poftă  florile ce pier,

Puţini sunt cei ce-adună flori menite

Să înfloreasca-acolo sus, în cer.

 

Şi încă este timp pentru acei

Ce vor să iasă astăzi la lumină…

Să dea deoparte spinii mari şi grei

În care-atâţia oameni se anină

 

Dac-am dori să fim mai curajoşi

Să ne ferim de paiele uscate,

Atunci vom răsări mai luminoşi

Cu flori mai vii şi mult mai parfumate

 

Tot ce ne trebuie acum este voinţa

E-aşa frumos, e soare, e lumină!

Acum e timpul să ne dăm silinţa

Să nu lăsăm o altă zi să vină

 

Căci mâine se prea poate să apară

Pe cer nori grei cu ploaie şi furtună ;

Vom regreta apoi că n-am ieşit afară

Pe-atunci când era cald şi vreme bună

 

Deci bine e să ascultăm Cuvântul

Acum când e vestit cu-atîta har.

Şi chiar de va veni vreodată vântul,

Noi vom avea provizii în hambar

 

De-om fi cu El, vom înflori mereu,

Vom fi-o grădină vie, minunată…

Şi sus se va aşterne-un curcubeu

Căci am trecut prin ploi, cândva, odată

 

Să nu stăm singuri, deci, pe câmpuri goale

Ci să-ndrăznim a ne urca pe stâncă ;

Căci doar aşa, al veşniciei Soare

Ne va păzi de valea cea adâncă!

                                                                 Galis Vasilica FLSC II