Făcuți după asemănarea lui Dumnezeu (Iac. 3:9)[1], ținem totuși morțiș să fim noi înșine, să fim „originali”. Mă bucur totuși că acest „Făcuți” poate prinde și nuanțe de viitor[2]. Ființei create i s-a dat numele de om (Gen 5:2)[3] și purtăm încă, parcă în chip nevrednic acest nume, când cu rușine (ar trebui să) privim exclamația inconștientă a lui Pilat: ”Iată Omul!” (Ioan 19:5). Izbitorul contrast între om și Om ar trebui să fie singurul nostru motiv de îngrijorare, teamă și disperare.

Ce este omul? Un mănunchi de frici și dorințe(plăceri) egoiste. După înfăptuirea uneia din acestea, blagoslovita șoaptă a Duhului ne pune pe gânduri și spunem (în cele din urmă): „Îmi pare rău…că nu-mi pare rău.” E de dorit să conștientizăm lipsa dorinței de a ne desprinde de…noi; cu atât mai mult să facem și o rugă pentru asta.

De ce dorințe egoiste? Nu vrem lumea la picioare. E prea greu de obținut; și pocăiții nu caută (așa evident) popularitatea. Doar cei din lume o fac. Eu m-aș mulțumi doar cu aprecierea cuiva spunându-mi că sunt cumpătat. Noi ducem lupta pe alt front mult mai nevăzut și tainic pentru a fi evident pentru oricine. Știm doar noi și (oamenii lui) Dumnezeu. Aproape că și pe El încercăm să-L păcălim deseori.

Care e problema? Nu am să mă leg de lucrurile materiale. Suntem studenți și studenții nu își permit prea multe; deși fiecare cafea inutil consumată strigă (sau mai știu eu ce: pantofi, rochii, device-uri, ieșiri, mâncăruri, etc..). Ce ne mulțumește cel mai mult e că ceilalți (oameni) au avut prilejul/ocazia/posibilitatea să stea și să interacționeze cu cea mai bună variantă/fațetă a ființei noastre; adică: drăguță, de treabă, prietenoasă, generoasă,……fidelă, credincioasă, nu invidioasă, nu zeflemistă, isteață, originală, etc.. Ne saltă inima de bucurie gândindu-ne la o astfel de descriere. Mai ales dacă vine din partea persoanei potrivite (adică cea care contează mai mult pentru noi sau de la cea care ne-am aștepta mai puțin).

Și nu e deloc greșit să ne dorim ca oamenii să aibă parte de ce e mai bun, dar tocmai ce ne-am pus pe noi înșine, de-a curmezișul, în calea Binelui de care ar fi putut avea ei parte.

De ce frici egoiste? Nu vrem să fim ofensați în public sau să fim ridicoli, neîndemânatici; și asta nu pentru că ceilalți au de suferit de pe urma stângăciei noastre. Nici în particular nu vrem să fim ofensați de aceea ne temem de vulnerabilitate; adică legăm prietenii până într-un anumit punct. Avizi după atenție, o cerem geloși pentru că e confirmarea că suntem iubiți pentru ceea ce suntem; sau dacă nu, măcar să fim lăsați în pace, ar fi o dovadă prea evidentă de slăbiciune. Ne e frică și căutăm să nu-L supărăm pe Dumnezeu nu pentru că Slava Lui ar fi umbrită în urma acțiunilor noastre, ci de frica corecției de pe urmă. Dar asta e o viață robită, chinuită, ratată.

Ce este omul? Ceva ce merită efortul de dragul Slavei Sale. Greu de explicat (pe Pământ) cum. Suntem niște potențiale diamante menite să reflecte Lumina Divină. De ce potențiale? Pentru că dragostea, prin definiția ei, e voluntară….off, spirit liber blestemat. În ciuda tuturor acestora, (Dumnezeu ne spune că[4]) se poate, iar nouă nu ne rămâne decât să dorim și să-L rugăm să ne dea har, adică vindecare(voință/vrere), adică slavă, Slava Lui. Prin har vom primi (nu în urma căutării noastre, oricât de stăruitoare ar fi ea).

Îmi pare rău că nu ai putut lucra mai mult prin mine. Dar până când ceea ce este nemuritor se va desprinde de această coajă, nădăjdui-voi totuși că vei mai răsfrânge o crâmpeie din nemărginita-Ți Slavă printre noi și prin noi…nevrednicii.

Imago Dei


[1] Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl nostru și tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.

[2] făcuți= a se naște; a se face, a deveni, a fi(viitor); Efeseni 4:24, Coloseni 3:10- aici se are în vedere doctrina Justificării prin credința în Hristos, dar nu vom zăbovi asupra ei; scopul lucrării de față este altul.

[3] I-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, i-a binecuvântat și le-a dat numele de „om” în ziua când au fost făcuți.

[4] Ioan 17:23, 2Cor. 3:17-18,